Într-o după-amiază de toamnă, un prieten ne-a trimis un mesaj entuziast: cineva îi propusese să ajute la organizarea unui eveniment, cu promisiunea unor oportunități și a unor contacte utile pentru viitor. Lui i s-a părut cadoul perfect. Nouă ni s-a părut un semn de întrebare. Nu pentru că am avea ceva împotriva voluntariatului, ci pentru că am văzut destule ocazii în care entuziasmul a mers mai repede decât întrebările. Dacă ești voluntar sau vrei să devii, vine mereu un moment în care apare o ofertă care sună bine. Atunci se vede dacă ai obiceiul de a te opri trei minute înainte să răspunzi.
Ce înseamnă, de fapt, o ofertă tentantă
Când spunem ofertă tentantă, nu ne gândim la ceva dubios. De cele mai multe ori e vorba despre o propunere cinstită, făcută de oameni de bună credință, dar care vine cu un pachet de promisiuni vagi: experiență, vizibilitate, o recomandare, poate un loc la masă data viitoare. Sunt lucruri reale, uneori. Alteori sunt doar cuvinte frumoase puse peste o sarcină de patru ore în care cărăm lăzi.
Observația noastră, după câțiva ani de implicare prin diverse inițiative locale, este că tentația crește atunci când ofertei îi lipsesc detaliile. Cu cât se vorbește mai mult despre impact și mai puțin despre ce faci concret, de la ce oră până la ce oră și cu cine, cu atât mai bine e să încetinim. Nu ne temem de muncă. Ne temem de nepotrivirea dintre ce am înțeles și ce se așteaptă de la noi.
Un voluntar are, în fond, un singur lucru valoros de oferit: timpul. Nu e nelimitat, nu se recuperează și nu se poate plăti cu un mulțumesc pus pe un afiș. De aceea, primul exercițiu pe care îl facem este să traducem fraza entuziastă în una banală: vineri, de la cinci la zece, la intrare, cu un tricou primit pe loc. Dacă propoziția asta sună bine și după traducere, mergem mai departe. Dacă nu, am aflat ceva important cu foarte puțin efort.
Cele patru întrebări pe care le punem înainte de a spune da
Avem o mică listă pe care o folosim aproape fără să ne dăm seama. Nu e științifică și nu o recomandăm ca regulă universală, dar ne-a scutit de câteva situații neplăcute. Prima întrebare: cine organizează și cine răspunde dacă ceva merge prost? Dacă nu primim un nume și un număr de telefon, ne cam răspunde tăcerea.
A doua întrebare privește durata. Vrem să știm cât ține activitatea, dar și cât ține implicarea: o seară, un weekend, trei luni? Mulți oameni renunță nu din lipsă de bunăvoință, ci pentru că au crezut că e o singură întâlnire, iar apoi au descoperit un program săptămânal. A treia întrebare este ce se întâmplă dacă nu mai putem veni. O organizare serioasă are un răspuns calm, nu un reproș.
A patra întrebare e cea mai greu de pus: ce primim? Nu vorbim despre bani, ci despre lucruri simple, precum masa, transportul, un certificat sau măcar o scrisoare de recomandare scrisă ulterior. Vedem des cum oamenii își ascund această curiozitate de teamă că vor părea interesați. Noi credem că e normal să întrebi. Un voluntariat bun nu are nimic de ascuns, iar răspunsurile la întrebări de felul acesta se dau, de obicei, repede și cu zâmbet.
Puțin în fiecare zi: de ce ritmul bate eroismul
Am învățat, uneori pe pielea noastră, că cei mai de încredere voluntari nu sunt cei care se aruncă în trei proiecte într-o lună, ci cei care dau puțin, constant. O oră pe săptămână la un centru de ajutor, douăzeci de minute în fiecare zi pentru a răspunde la mesajele unui eveniment, un telefon dat în fiecare seară unei persoane în vârstă. Nu sună spectaculos, dar construiește încredere. Iar încrederea e moneda reală a oricărei comunități.
Când simți că oferta e prea mare, poți s-o împarți. Spune că poți să ajuți în fiecare zi, câte puțin, la o sarcină clară: pregătirea listelor, răspunsul la întrebări, mutarea unor materiale. Organizatorii cu experiență apreciază asta mai mult decât un entuziasm de o zi. Pentru cine vrea să vadă ce se mișcă în jur și ce inițiative caută oameni, merită parcurse noutățile din Club Q, unde apar periodic proiecte și idei care pot da de gândit.
Există un risc al ritmului prea intens: oboseala. Ne-am prins de ea abia după ce am observat că devenim iritabili la sarcini care ne plăceau. Când se întâmplă asta, nu ne mai punem întrebări despre motivație, ci reducem programul. Nimeni nu are de câștigat din voluntari epuizați, nici măcar organizația care îi folosește.
Semnele mici care spun mai mult decât prezentarea
Despre o organizație afli mai mult din detalii decât din discursul de prezentare. Cum sunt tratați cei care ajung primii? Cine aduce apă și cine doar dă indicații? Dacă la o întâlnire de pregătire se discută și despre cei care vor face munca de jos, e un semn bun. Dacă se vorbește doar despre invitați, sponsori și fotografii, e bine să ne uităm mai atent.
Observăm și felul în care sunt formulate cererile. O invitație sinceră spune, de pildă: avem nevoie de șase oameni, două ore, la intrare. Una exagerată cere implicare totală și promite transformarea lumii. De multe ori, a doua vine din dorința de a motiva, nu din rea-credință, dar noi o citim ca pe un indiciu că planul nu e încă bine închegat.
Un alt semn este cât de ușor se poate dialoga. Dacă ai o întrebare și primești un răspuns clar în aceeași zi, probabil că vei avea parte de aceeași atenție și în timpul evenimentului. Dacă mesajele rămân fără răspuns până în ziua de dinaintea activității, trebuie să te pregătești pentru improvizație. Nu e neapărat rău, dar mai bine să știi dinainte.
Evenimentele culturale ca școală de voluntariat
Dintre toate tipurile de voluntariat, evenimentele culturale ne-au oferit cele mai bune lecții, poate pentru că acolo vezi cel mai direct ce înseamnă munca invizibilă. Un festival se vede în sală, pe scenă, pe ecran, dar se face în culise: cu liste, cu cabluri, cu oameni care știu unde se află fiecare cheie. Cine a stat o dată la o registratură, cu o coadă în față, înțelege altfel și cultura, și răbdarea.
Am citit de curând un articol de pe Club Q despre festivaluri de film și rolul lor în comunitățile mici, iar ideea ne-a rămas în minte: orașele își formează un public nu doar prin invitați, ci și prin oamenii care se implică de la bun început. Ne-am recunoscut în rândurile despre voluntarii care devin, în timp, spectatori fideli ai propriului eveniment.
Dacă ai ocazia să alegi, un astfel de loc e un bun început pentru cineva care n-a mai făcut voluntariat. Ai sarcini clare, ai oameni cu care vorbești, ai un rezultat pe care îl poți vedea în aceeași seară. Și, foarte important, ai o dată de sfârșit. Cine intră pentru o ediție poate hotărî ulterior dacă rămâne, fără să simtă că a semnat un contract nescris.
Mai e un câștig pe care îl observăm rar la început: cunoști oameni cu care altfel nu te-ai fi întâlnit. La o astfel de coadă la registratură am stat odată lângă un contabil, o studentă la arte și un pensionar pasionat de fotografie, iar discuțiile dintre pauze au ținut mai mult decât filmele. Dacă ofertele tentante au ceva bun, este tocmai acesta: uneori deschid, pe nesimțite, uși către oameni.
Cum spui nu fără să închizi ușa
Cel mai greu lucru, pentru mulți dintre noi, este să refuzăm. Mai ales când oferta vine de la cineva simpatic, într-un moment în care ne simțim utili. Totuși, un refuz bine spus protejează și relația, și timpul. Funcționează o formulă simplă: mulțumim, spunem ce nu putem face acum și ce am putea face, eventual cu o dată precisă.
De exemplu: nu pot veni în toate cele cinci seri, dar pot să fiu prezent sâmbătă, de la două la șase. Răspunsul acesta lasă loc de negociere, nu conține scuze lungi și nu pune pe nimeni într-o poziție stânjenitoare. Dacă cei din fața ta reacționează frumos, ai găsit un loc bun pentru implicare. Dacă se supără, ai aflat mai devreme decât ai fi vrut cum sunt tratați cei care pun limite.
Nu uităm nici refuzul din partea cealaltă. Când ne propunem să coordonăm o echipă, ne amintim cât de ușor este să cerem prea mult și să numim asta oportunitate. Fiecare dintre noi a fost la un moment dat cel care a spus da prea repede.
Un ultim gând pentru cei care coordonează: spuneți din prima ce primesc voluntarii și ce nu, chiar dacă răspunsul pare puțin. Sinceritatea costă mai puțin decât o dezamăgire și aduce, în timp, oameni care revin singuri.
Ce rămâne de făcut
Data viitoare când o ofertă ți se pare tentantă, scrie pe o foaie trei lucruri: ce ți se cere concret, cât timp ți-ar lua și ce ai primi în schimb. Dacă ți se pare că lista e sănătoasă, spune da cu inima ușoară. Dacă ezită ceva, pune o întrebare. Voluntariatul bun nu ia cu asalt, ci se construiește încet, prin oameni care știu de ce sunt acolo și, la nevoie, știu să plece.
