Într-o duminică, la o cafea cu vecinii de pe scară, cineva a spus pe jumătate în glumă că ar trebui să ne punem și noi lucrurile în ordine. Am râs, am schimbat subiectul, dar fraza a rămas în aer, cum rămâne mirosul de cozonac după ce s-a stins cuptorul. La vârsta la care avem, în sfârșit, timp pentru nepoți, pentru grădină și pentru excursii cu autocarul, apare și o curiozitate tăcută: ce lăsăm în urmă și cât de limpede lăsăm. Nu e un subiect vesel, dar e unul practic. Iar când timpul e scurt, între o programare la medic și un ceas de prășit, e bine să știm de unde începem, fără aplicații și fără pretenții.
Subiectul pe care îl ocolim din politețe
Noi, cei care am crescut cu ideea că nu se pomenește de rău, ne-am învățat să tăcem. Spunem că ne ferească Dumnezeu, ne facem cruce și trecem mai departe. E o tăcere pornită din delicatețe, dar are un cost: copiii nu știu ce ne-am dori, iar noi nu știm ce își doresc ei să facă dacă ar fi nevoie.
Mi-am dat seama de asta într-o vară, când o cunoștință a rămas văduvă și familia s-a trezit într-o singură zi cu zeci de întrebări la care nimeni nu avea răspuns. Unde sunt actele casei? Cine are cheia de la beci? Ce a vrut el, de fapt? Nu a fost neglijență. A fost doar o amânare lungă, de care fiecare dintre noi se face vinovat.
Observ un lucru curios la oamenii de vârsta noastră. Când vorbim despre treburi practice, se liniștește toată lumea. Cuvintele grele par mai ușoare dacă le legăm de gesturi concrete, de un dosar, de o listă, de o adresă. De aici putem porni, fără emoții mari și fără să ne simțim triști în plină zi de primăvară.
Un caiet, un dosar și o oră pe săptămână
Nu avem nevoie de tehnologie ca să punem lucrurile în ordine. Avem nevoie de un caiet cu coperți groase, de un dosar cu elastic și de o oră pe săptămână, cam în același loc și la aceeași oră, ca la un cerc de croitorie. Dacă nu ai o oră întreagă, un sfert de oră de trei ori pe săptămână face același lucru.
În primele săptămâni, nu rezolvi nimic, doar aduni. Pui într-un loc actele casei, cărțile de identitate, adeverințele de la pensie, polițele, hârtiile de la bancă. Pe prima pagină a caietului scrii cine știe unde se află dosarul. Dacă locuiești singur, spune-i cuiva de încredere, nu îl ține doar în capul tău.
Lucrurile se aranjează mai ușor dacă ai un obicei mic. Eu mi-am luat ca regulă să nu las dosarul deschis pe masă după ce termin, ci să-l pun la loc imediat. Pare un detaliu fără importanță, dar un dosar care are un loc al lui este un dosar pe care îl găsești fără să întrebi pe nimeni. Iar la o vârstă la care memoria mai joacă feste, un loc fix e mai bun decât orice promisiune.
Ce merită notat, pe înțelesul tuturor
Când stai față în față cu o foaie albă, nu știi ce să scrii. Începe cu ce te-ar întreba orice om care ar trebui să te ajute: nume, numere de telefon, locul unde ții actele, persoana pe care o anunți prima. Apoi treci la dorințele tale, spuse simplu, cum le-ai spune unui prieten. Cum ai vrea să se petreacă lucrurile, ce nu ți-ar plăcea deloc, ce l-ar liniști pe cel rămas în urmă.
Dacă vrei să înțelegi mai bine cum arată piața și ce întrebări merită să-ți pui, poți arunca o privire pe Piata Funerara, unde sunt strânse laolaltă informații despre servicii și furnizori. Nu e nevoie să decizi nimic pe loc. Citești, notezi ce ți s-a părut limpede și ce ți s-a părut ciudat, apoi mai lași o zi să treacă.
Sunt lucruri care se notează o dată și rămân valabile ani la rând, și altele care se schimbă. Adresele și numerele de telefon se mută. De aceea merită o dată pe an, de preferat la început de ianuarie, să deschizi caietul și să-l recitești cu un pix în mână. Un sfert de oră, nu mai mult. Vecina mea face asta în ziua în care schimbă calendarul de perete, ca să nu uite, și spune că gestul i-a intrat în mână ca măturatul pe scară. Corectezi ce s-a schimbat și închizi caietul la loc, în dosar, cu sentimentul că ai mai bifat ceva.
Conversația cu copiii, la masă, nu la notar
Nu cred în discuțiile serioase purtate cu fața încordată și cu hârtii împrăștiate pe masă. Cred în conversațiile care încep după desert, când toată lumea e sătulă și mai are o cană de cafea în față. Poți începe prin a spune că ai pus lucrurile în ordine și că vrei să știe unde le găsește, dacă ar fi vreodată nevoie.
Copiii reacționează diferit. Unii se supără, spun că nu vor să audă. Alții se așază și întreabă detalii, ca și cum ar fi așteptat de mult momentul. Nu te grăbi să tragi concluzii din prima reacție, mai ales dacă ai în față un fiu care vine direct de la serviciu și care are capul plin de altele. Cel care se închide azi poate să vină peste o lună cu o întrebare practică.
Un lucru pe care l-am învățat: conversația nu se duce într-o singură seară. Spui puțin acum, mai spui peste o lună, mai adaugi la Paști. Fiecare discuție scurtă îndepărtează puțin teama. După trei-patru astfel de seri, ceea ce părea imposibil de rostit devine o simplă informație de familie, pe care o știe fiecare, ca data zilei de naștere a unchiului.
Când ai puțin timp, începe cu cele trei hârtii
Dacă simți că toată povestea e prea mare, redu-o la trei hârtii. Prima este lista persoanelor pe care trebuie să le anunțe cineva, cu numere de telefon scrise de mână, pe care le poți citi fără ochelari. A doua este locul unde se află actele esențiale. A treia este o notă scurtă cu dorințele tale, două-trei rânduri, nimic solemn.
Poți face asta într-o după-amiază de ploaie, când nu mai ai ce lucra în grădină. Nu trebuie să fie perfect, trebuie să fie găsit. Dacă scrisul de mână te obosește, dictează-i unui nepot și semnează tu dedesubt, cu data pusă lângă semnătură. Pune cele trei hârtii într-un plic și spune-i cuiva că plicul există.
Pentru cine vrea să meargă un pas mai departe, există și partea de organizare, care poate părea complicată doar până când o iei pe bucăți. Când te interesezi de servicii funerare, merită să ai în minte câteva întrebări simple: ce include fiecare ofertă, ce se întâmplă dacă se schimbă ceva și cine răspunde la telefon la ore târzii. Sunt întrebări care nu cer o decizie de azi, doar un pic de curiozitate și de calm.
Liniștea vine din lucrurile mici
După ce ai făcut primii pași, se întâmplă ceva neașteptat: ți se pare mai ușor să trăiești. Nu pentru că ai rezolvat tot, ci pentru că ai încetat să te prefaci că nu există nimic de rezolvat. Greutatea unui lucru nespus e mai mare decât greutatea lui scris pe hârtie.
Se spune uneori că bătrânețea înseamnă să te pregătești. Eu aș zice mai degrabă că înseamnă să alegi. Alegi ce lași și cui, alegi ce vrei să se știe, alegi să nu mai fii o povară pentru cei dragi. Și, pe lângă toate astea, alegi să-ți vezi de viața de zi cu zi, cu nepoții, cu rădăcinile din grădină, cu televizorul prea tare.
Fiecare cunoaște pe cineva care a făcut totul la timp și a dus o bătrânețe senină, și pe cineva care a lăsat totul pe seama altora. Diferența nu ține de bani, ține de felul în care a privit lucrurile. Am observat că oamenii care au făcut acest pas își petrec timpul altfel. Nu mai amână telefonul către un frate cu care nu au vorbit de ani. Nu mai spun că mai vedem noi. Dau acel telefon, pentru că odată ce ai pus în ordine ce era de pus, pare mai firesc să rezolvi și ce e de iertat.
Ce facem de mâine
Să alegem o zi din săptămâna aceasta și să scoatem dosarul cu acte din dulap. Să-l punem pe masă, lângă o cană de ceai, și să notăm într-un caiet trei lucruri: unde sunt actele, cine trebuie anunțat și un gând scurt despre ce ne-am dori. Apoi să-i spunem cuiva de familie că dosarul există. Nu e nevoie să facem mai mult decât atât în prima zi. Restul vine pe rând, cu răbdare, între o plimbare și o supă caldă. Important e să nu mai lăsăm lucrurile să se adune în tăcere, pentru că tăcerea pune greutate pe cei care rămân.
